În anul 2000, cerul și pământul s-au unit în cântări de bucurie duhovnicească, clerul și poporul sub înalta purtare de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, au înălțat rugăciuni, mulțumind lui Dumnezeu pentru că a binecuvântat ca în sânul unei mici comunități de români de la izvoarele Oltului și ale Mureșului, să răsară, încă de la acel moment, o comoară arhitecturală, brâncovenească, o vatră monastică care să devină arvună a adevărului mântuitor. Cu acest prilej, vrednicul de amintire Părinte Patriarh a rostit o frumoasă cuvântare, intitulată O nouă scară spre „poarta cerului” , pe care o redăm în cele ce urmează:

„Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Am trăit, astăzi, o zi de rară frumuseţe, de unică frumuseţe, de frumuseţe dumnezeiască, nu omenească. Nimic din ceea ce este numai omenesc nu ne poate aduna într-un număr atât de mare şi, mai ales, într-un gând atât de sfânt cum ne-am adunat astăzi, în această zi sfântă a Adormirii Maicii Domnului, scumpă Bisericii noastre Ortodoxe Române. Este o mare bucurie pentru noi toţi, este bucuria recomandată de Mântuitorul Iisus Hristos apostolilor Săi când le-a spus ca să-L urmeze, să fie uniţi prin iubire şi învăţătură, „ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15,11). Ştim că, uneori, avem bucurii în familie, în viaţă, totuşi acestea sunt trecătoare. Cunoaştem, de asemenea, că întâmpinăm tristeţi, greutăţi şi necazuri dar care şi acestea trec. Însă ceea ce primim de la Dumnezeu, aceasta nu trece niciodată, pentru că bucuriile pe care Dumnezeu ni le trimite sunt valori veşnice ale credinţei noastre, sunt singurele care rămân. Toate celelalte sunt trecătoare. Dacă răsfoim istoria noastră naţională, istorie atât de zbuciumată cum n-au avut multe popoare din Europa, vom găsi că între valorile care ne-au rămas, sunt ctitoriile domnitorilor români şi sfetnicilor lor. Ei şi-au exprimat dragostea faţă de Dumnezeu, concretizată în mulţimea lăcaşurilor de cult, cu misiunea de a păstra nealterată învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos şi de a întări conştiinţa de neam a românilor greu încercaţi de-a lungul veacurilor. Ei au avut reşedinţe, au avut castele, au avut bunuri pământeşti, dar toate s-au irosit. Numai bisericile şi mănăstirile zidite de ei dăinuie ca mărturii nu numai ale credinţei lor, ci şi ale credinţei acelora pe care ei îi conduceau în vremuri atât de nestatornice ale istoriei noastre. Aici, la mănăstirea aceasta nouă, Adormirea Maicii Domnului, de la Izvorul Mureşului, mă bucur să văd, între credincioşi, preoţi şi călugări, demnitari de stat, conducătorii unor comune şi oraşe, înveşmântaţi cu tricolorul românesc nemuritor, ca şi Biserica şi credinţa noastră. Este o bucurie să ne întâlnim cu toţii, credincioşii, credincioasele şi tinerii Bisericii noastre, precum şi cu copilaşii care ne-au întâmpinat atât de frumos şi de emoţionant.

Nu multe ţări din Europa se pot bucura de asemenea momente în viaţa lor şi de astfel de valori, izvorâte din Ortodoxia şi tradiţiile neamului nostru românesc. Prin predicarea Evangheliei pe pământul românesc din Dobrogea de către Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat la apostolat, şi prin roadele predicii lui, suntem un popor creştin cunoscut în lume, sortit de 2000 de ani să-şi înscrie istoria şi cultura legate de credinţa ortodoxă şi să-şi învingă greutăţile de tot felul, rămânând statornic pe vatra sa geografică.

Înaintaşii, strămoşii şi părinţii noştri, au avut greutăţi tot atât de mari, poate şi mai mari decât noi, dar ne-au transmis, pe lângă istorie, şi curajul lor, credinţa lor, nefiind îngenuncheaţi în faţa evenimentelor trecătoare. Ei au suferit, au pătimit, au murit în închisori de-a lungul secolelor şi în cei 45 de ani de dictatură comunistă. În faţa lui Dumnezeu, fraţii mei, nici o jertfă nu rămâne zadarnică. În faţa lui Dumnezeu, toate jertfele strălucesc apoi în viaţa urmaşilor. Ne-a învrednicit Dumnezeu să fim urmaşii acelor viteji - primi descălecători de ţară, să străbatem din nou, cu jertfe de vieţi, dictatura comunistă şi alte evenimente tragice pentru românii din Bucovina şi Basarabia, care ne amintesc de Siberia şi de alte momente nefericite din viaţa Neamului nostru. Aşa încât, ei ne-au lăsat o istorie de 2000 de ani, o istorie care este ilustrată de Biserică, în credinţa şi în „legea noastră românească” cum o numeau ei foarte frumos. Capitolul acesta şi noţiunea de lege ar trebui să dea de gândit şi de meditat iniţiatorilor de legi din zilele noastre, ca să vadă noţiunea de lege cum era folosită de strămoşii noştri şi cum se votează acum legi contra moralei creştine. În Transilvania unde dinainte de 1918 erau stăpâniri străine şi de neam şi de credinţă, legea românească a învins şi îngâmfarea habsburgică, şi pe cea ţaristă din Răsărit şi poporul a rămas păstrător al legii lui Hristos.

Aflându-ne pe această culme a istoriei, a împlinirii a două mii de ani de la Naşterea Domnului, când peste patru luni vom păşi în mileniul cel de-al treilea, să dăm mărire lui Dumnezeu că, iată, sfinţim mănăstiri şi biserici noi. Mileniul care îl încheiem ne-a adus şi greutăţi multe, catastrofe, războaie şi multă păcătoşenie. Dar, iubirea lui Dumnezeu nu ne-a părăsit; Dumnezeu este cu noi. Lumina aceasta divină care ne-a încălzit şi luminat sufletele noastre astăzi, venind din lumina lui Hristos, aceasta luminează sufletele şi revarsă încredere. Ziua de astăzi, Adormirea Maicii Domnului, este o zi a noastră, o zi „naţională”, am putea spune, aşa cum înţeleg românii să o sărbătorească şi acum, să o ilustreze prin faptele lor de iubire şi bunătate, „de la vlădică până la opincă”. Deşi nu mai vedem opinci astăzi, dar acea opincă purta virtuţi mari în familie, în societate şi în lume.

Deci, vedem cu toţii că în acest an, 2000, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului ne găseşte în părţile acestea unde românii au fost jefuiţi de-a lungul secolelor. Le găsim numele lor înscrise pe morminte şi monumente, ca amintirea lor să fie mereu vie în conştiinţa noastră. Ei au numele în Cartea vieţii veşnice (Apoc. 3,5). La noua mănăstire înălţată de Prea Sfinţitul Episcop Ioan, la Făgeţel, aflăm mormântul anonimului părinte Dionisie, care a fost jertfit acolo. Dar cine mai cunoaşte numele părinţilor de la mănăstirea Bistra Mureşului, unde s-a înălţat acum acea catedrală şi unde bisericuţa de lemn mărturiseşte, până astăzi, că acolo părinţii monahi au fost arşi de vii? Aşa exemple dureroase se pot găsi şi în alte părţi din Transilvania. Aceasta a fost o Golgotă a neamului românesc, a jertfei lui, cu frumuseţile ei, cu înţelesurile ei. Dacă n-ar fi fost Golgota în viaţa Mântuitorului Hristos, jertfa Sa cea de bună voie n-ar fi adus nici Învierea, slava şi mântuirea lumii şi a noastră. De aceea, iată, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este o sărbătoare a nădejdii şi a vieţii. M-am bucurat când am auzit la radio, astăzi, inclusă în programul slujbelor de la sfintele mănăstiri din Maramureş şi Bihor, şi mănăstirea aceasta de aici.

Această nouă mănăstire este o adevărată „scară a lui Iacov”, prin care noi, pământenii vrednici, prin iertare şi iubire, urcăm scara spre „poarta cerului” (Fac. 28,17), după cum îngerii lui Dumnezeu se suiau şi coborau în slăvile cereşti. Avem în mijlocul nostru, în aceste clipe, şi numeroşi intelectuali. Este fals ce spun glasurile rău-voitoare, că Biserica Ortodoxă este ruptă de intelectualitate; şi Mântuitorul Iisus Hristos, cu toată iubirea Lui şi cu învăţătura Sa atât de apropiat de fiecare om, nu a fost rupt de lume şi de înţelepţii lumii. Sfântul Apostol Pavel, în mijlocul Areopagului, vorbind cu filozofii din Atena care înălţaseră un altar închinat „Dumnezeului necunoscut”, le spune acestora: „Pe Cel pe care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta îl vestesc eu vouă” (F.Ap. 17,23). Ortodoxia, deci, n-are perdele, n-are obloane de închis în faţa culturii, filozofiei, gândirii, iconomiei, tehnologiei, ci ea cu toate se împacă, toate sunt folositoare, dar trebuie să aibă, în acelaşi timp, şi miezul credinţei în Dumnezeu, că toate sunt izvorâte din înţelepciunea lui Dumnezeu: talentul versificării, darul scrisului, darul cântării şi darul construcţiei, iată toate sunt de la Dumnezeu izvorâte. Şi noi îi avem în Biserica noastră pe părinţii poeţilor, scriitorilor, povestitorilor; îl avem pe mitropolitul Dosoftei al Moldovei, părintele poeţilor români, avem bucuria să citim acum lucrările lui, inspirate din adevărurile dumnezeieşti. În literatura română este la loc de cinste dialectica oratoriei, folosită în omiliile sale de mitropolitul Antim Ivireanul. Deşi ivirean, georgioan sau gruzian, Antim a devenit român aici sub domnia Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanul. Vedeţi, la noi, pe acest pământ mic, cât de minunat s-au întâlnit culturile din Răsărit şi din Apus. Tot la noi, la Buzău, a activat şi un alt mitropolit renumit, Luca Cipriotul, care a făcut faimă literaturii şi ştiinţei noastre, şi mulţi alţii pe care îi găsim în istoria noastră bisericească. Dumneavoastră care aţi venit aici de la distanţe mari, v-aţi despovărat sufletele prin spovedanie şi v-aţi împărtăşit, v-aţi cuminecat cu trupul şi sângele Domnului şi v-aţi reînnoit sufleteşte. Tot aşa şi noi, ne întoarcem acasă reînnoiţi sufleteşte de la mănăstirea Izvorul Mureşului, ca de la un adevărat izvor. Precum cerbul merge mereu la izvoarele apelor, cum cântă psalmistul David, tot aşa şi noi, creştinii, dorim să ajungem la izvoarele gândirii, ale vieţii celei adevărate, ale adevărurilor vieţii, căci numai „adevărul ne face liberi”, cum spune Mântuitorul Hristos (Ioan 8,32).

Orice jertfă îşi cere, în istorie, o răsplată, o evidenţă şi aceste noi lăcaşuri înălţate în zilele noastre, ca şi acesta din faţa dumneavoastră, reprezintă şi o cinstire a memoriei martirilor din Transilvania, care, de-a lungul secolelor, şi-au dat viaţa din dragoste pentru Hristos şi pentru Biserica Lui. Sunt lucruri bine cunoscute şi sunt atât de frumos redate de teologii noştri, între care un loc aparte îl are părintele Dumitru Stăniloae, unul din cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe în general, fiul Vlădenilor din Ţara Bârsei, care a gândit aşa de frumos şi care ne-a lăsat o învăţătură teologică remarcabilă.

Ortodoxia este deschisă tuturor, indiferent de stare socială sau de neam, este cuvântul Mântuitorului care ne spune: „Îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). Lumea nu este ceva rău în sine, lumea suntem noi, în definitiv. Este adevărat că lumea poate avea şi un înţeles negativ, din punct de vedere moral, dar lumea, în stare de creaţie a lui Dumnezeu, este iubită de El. Mântuitorul Hristos spune: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Iată din care lume facem noi parte în viaţă, iar strămoşii şi părinţii noştri au trăit şi ei tot în această lume. Biserica este în lume, cu oamenii politici, cu guvernanţii, cu toţi cei ce ajută Biserica. Vreau să vă spun că, din anul 1990 încoace, ne-am bucurat de sprijinul Autorităţilor de Stat, care au această datorie, de la Dumnezeu, să ajute credinţa, să ajute Biserica, iar Biserica se roagă pentru conducătorii statului şi pentru lume. Aşa au întocmit Sfinţii Părinţi, în Sinoadele Ecumenice, realizându-se acea simfonie între Stat şi Biserică. Slujitorii Bisericii nu fac politică de partid dar aceasta nu înseamnă că sunt indiferenţi faţă de starea societăţii, de dreptatea care trebuie să prezideze şi să străjuiască viaţa poporului. Noi, românii, am nădăjduit în această dreptate, fraţii mei. Văzând ceea ce s-a realizat în anii de când Prea Sfinţitul Ioan păstoreşte Episcopia aceasta, am scris, cu prilejul vizitei mele aici, că s-a îndeplinit această dreptate sfântă, acea dreptate a martirilor care au suferit pentru credinţă şi pentru neam. Atât în aceste părţi cât şi la noi, dincolo de munţi, de asemenea avem mărturia înaintaşilor sfinţi, a părinţilor sfinţi ai căror copii suntem. Cum să nu avem încredere în părinţii noştri? Cum să ne lăsăm biruiţi de greutăţile actuale ale sărăciei? Dar, în primul rând, noi trebuie să luăm aminte la sărăcia sufletului nostru, la sărăcia sufletelor acelora care nu respectă legile lui Dumnezeu în faptele lor şi în legile promulgate de ei. De aceea este absolut necesară o întoarcere către voia lui Dumnezeu, către cuvântul şi pilda Maicii Domnului, a Sfintei Fecioare Maria, care în faţa Arhanghelului Gavriil s-a supus cu smerenie voinţei divine de a deveni Maica Dumnezeului nostru: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1,38). O smerenie desăvârşită a arătat atunci Sfânta Fecioară Maria, încât, această taină a existenţei vieţii noastre româneşti şi creştine de două mii de ani, cu încercări, şi secole pline de zguduiri sociale, se poate explica prin urmarea pildei Maicii Sfinte de poporul român. Este un semn că Maica Domnului ascultă rugăciunile noastre şi că ea este ocrotitoarea noastră, a românilor şi a neamului omenesc în general, iar faptul că avem atâtea mănăstiri şi biserici închinate ei de domnitorii noştri, de Alexandru cel Bun, de Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu şi de mulţi alţii, arată că strămoşii noştri au păstrat o evlavie deosebită Maicii Domnului. Iată cum, aici, se împlinesc cuvintele Născătoarei de Dumnezeu: „Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc. 1,48). Iată toate neamurile pământului acum o fericesc pe Maica Domnului, pe „cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Şi mănăstirea aceasta a închinat-o Prea Sfinţitul Ioan acestei sărbători a Maicii Domnului. Ea este nădejdea noastră şi în Transilvania şi în Moldova unde cu siguranţă credincioşii se găsesc acum, la ora Sfintei Liturghii, cu mic cu mare, mii şi mii de credincioşi cântând şi mărturisind laudele Maicii Domnului. Întreaga ţară este „grădina Maicii Domnului”, întreaga Românie. Cu siguranţă că numai prin rugăciune şi cu gândul la Dumnezeu am reuşit să avem episcopie aici. Şi acum văd cât de bun a fost Dumnezeu şi cât de puternică a fost lumina Lui, ca să insistăm pentru a avea această Episcopie, a Covasnei şi Harghitei, şi Ne-am bucurat că la instalarea P.S. Episcop Ioan, la Miercurea-Ciuc, a participat Patriarhul Apostolic al Alexandriei, Partenie. Iată că ne-a învrednicit Părintele Ceresc să ne bucurăm, astăzi, de un asemenea lăcaş deosebit, cum vedeţi aici, în faţa dumneavoastră, după cum ne-am bucurat, nu de mult, de biserica din Reghin şi de cea de la Bistra Mureşului, adevărate catedrale, precum şi de cea de la Tăşnad, din cuprinsul Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, la a cărei sfinţire, Prea Sfinţitul Episcop Iustinian a ţinut să particip.

Sunt prezenţi, aici, şi fraţi români din Florida, din America, cum este marele învăţat al nostru de acolo, părintele Irineu, apoi este prezent şi un urmaş al părintelui profesor Constantin Mătase, cu alţii din Iugoslavia, Albania, Serbia, Basarabia şi din Bucovina. Este o bucurie că îl avem aici pe Î.P.S. Mitropolit Petru al Basarabiei, pe care l-aţi auzit la Sfânta Liturghie şi care a făcut rugăciuni astăzi, potrivit hotărârii Sfântului Sinod, pentru a scăpa din închisoare Ilie Ilaşcu. Rugăciunea este mijlocul pe care îl avem noi la îndemână. Rugăciunea curată este plăcută lui Dumnezeu şi ne ajută să biruim greutăţile acestei vieţi, primind dumnezeiescul ajutor de care avem atâta nevoie: „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Mt. 21,22). Tot ce s-a înălţat aici, reprezintă rodul rugăciunii curate, ca şi rodnicia acestor pământuri dăruite de Dumnezeu cu acest mare dar: ploaia, atât de necesară vieţii, care a făcut să rodească frumoasa recoltă pe care am văzut-o venind de la Carei până aici, împlinind osteneala vrednicilor de laudă locuitori ai acestor ţinuturi.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate acestea, doresc să închei acum cuvântul meu, nu înainte de a dărui Prea Sfinţitului Episcop Ioan, care astăzi n-a slujit, ci v-a dirijat pe dumneavoastră, preoţii şi coriştii de aici, un rând de veşminte arhiereşti, din stofa noastră de la Patriarhie, stofă ţesută în mănăstire de maicile de la Bucureşti, un rând de odoare bisericeşti foarte frumoase, de culoare roşie, ca simbol al suferinţei martirilor, a sângelui acestora vărsat pentru biruinţa Bisericii creştine în lume, precum şi simbol al sângelui care a curs din coasta Mântuitorul Iisus Hristos pentru răscumpărarea neamului omenesc din robia păcatului şi a morţii.

Iubite părinte Ioane, să le porţi cu bucurie şi cu plăcere; şi până acum ai purtat crucea Domnului cu demnitate şi bucurie, dar să porţi şi de acum înainte această sfântă cruce, simbolul dragostei jertfelnice care stă la temelia Bisericii noastre. Cu aceasta, încheiem cuvântul nostru cu toată dragostea, salutându-vă încă o dată pe toţi: măicuţele şi părinţii de la mănăstiri, preoţii de la parohii, mai marii oraşelor care au venit ca să ne bucure cu tricolorul nostru românesc. Vă mulţumesc, fraţilor, că aţi venit şi vă doresc succes şi sănătate. Să credem în Dumnezeu, să fim optimişti pentru că, de vreme ce avem biserici şi altare noi, ştim că Dumnezeu este alături de noi şi ne va ajuta totdeauna, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!

Izvorul Mureşului, 15 august 2000

                                                                        Teoctist,

                                                Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”