Prezentare

 

„Mănăstirea este un loc al păcii şi al înţelepciunii în care Îl slăvim pe Dumnezeu alături de toţi creştinii (...) din altarul ei izvorăsc Mureşul şi Oltul care de acum vor purta pe valurile lor rugăciunile maicilor şi ale tuturor ostenitorilor şi închinătorilor neamului.”

(ÎPS IOAN Selejan – Mitropolitul Banatului - ctitorul Sf. Mănăstiri )   

_DSC7585-4_resized 

1 

  002    




     Sfânta Mănăstire cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Izvoru Mureşului este aşezată la poalele Hăşmaşului Mare, între cei doi fraţi de cruce Mureşul şi Oltul, la o altitudine de 950 m, pe DN 12 între Miercurea Ciuc şi Gheorghieni.

     În decursul istoriei, Biserica Ortodoxă din Transilvania a avut multe de suferit în această parte de ţară românească, Ortodoxia nefiind recunoscută multă vreme. Această rană a neamului şi a Bisericii româneşti a rămas deschisă până după primul război mondial, când spaţiul transilvănean se alipeşte din punct de vedere administrativ celor două mari provincii româneşti: Ţara Românească şi Moldova.

     Anul 1940 a adus pentru comunităţile şi instituţiile româneşti din zonă grele încercări, suferinţe şi tragedii de neimaginat. În contextul acestor vremuri politico-istorice deosebit de grele, multe din Bisericile judeţelor Covasna şi Harghita, unele nou ridicate, au fost distruse.

     Satul Izvorul Mureşului format din cătunele Tincani şi Boteni, este menţionat numai la recensământul din 1926, până atunci aparţinând de comuna Valea Strâmbă, iar din anul 1932 acestea vor alcătui comuna Izvorul Mureşului, subordonată plasei Gheorghieni. Din anul 1968, satul Izvoru Mureşului va intra în subordinea comunei Voşlobeni, considerată una din cele mai vechi aşezări din zonă (sec. XV-XVI).

     În 1994 s-a înfiinţat Episcopia Harghitei şi Covasnei, fiind ales episcop Înaltpreasfinţitul Ioan, părinte duhovnicesc, bun gospodar, cu experienţă în renovările şi construcţiile de mănăstiri din Oltenia (Polovragi, Tismana, Lainici) şi Ierusalim, unde a fost Superiorul Aşezământului Românesc.

     Cu durere în suflet a cercetat eparhia, găsind doar două candele aprinse în toată zona: Mănăstirea „Sf. Ilie” şi Mănăstirea Doamnei din Topliţa. Izvorul Mureşului este prima localitate de la Miercurea Ciuc spre Gheorghieni, unde sunt mai mulţi români şi o frumoasă Biserică Ortodoxă. Românii însetaţi de viaţa duhovnicească treceau munţii la mănăstirile din Moldova, unde se adăpau din izvorul credinţei ortodoxe. În 1936 sătenii au cumpărat un teren de 4 ha pentru construirea unei mănăstiri, dar vremurile de cumpănă din Ardeal nu i-au ajutat să-şi împlinească visul.

     În 1996, după Schimbarea la Faţă, s-a pus piatra de temelie a Sfintei Mănăstiri cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, prin purtarea de grijă a Înaltpreasfinţitului Ioan, ctitorul şi arhitectul Sfântului locaş.

     Pe 15 august 2000 a avut loc sfinţirea Bisericii de către Preafericitul Patriarh Teoctist, înconjurat de un sobor de episcopi şi preoţi. 

 3    4

 

 

 

În anul 2000, cerul și pământul s-au unit în cântări de bucurie duhovnicească, clerul și poporul sub înalta purtare de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, au înălțat rugăciuni, mulțumind lui Dumnezeu pentru că a binecuvântat ca în sânul unei mici comunități de români de la izvoarele Oltului și ale Mureșului, să răsară, încă de la acel moment, o comoară arhitecturală, brâncovenească, o vatră monastică care să devină arvună a adevărului mântuitor. Cu acest prilej, vrednicul de amintire Părinte Patriarh a rostit o frumoasă cuvântare, intitulată O nouă scară spre „poarta cerului” , pe care o redăm în cele ce urmează:

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Am trăit, astăzi, o zi de rară frumuseţe, de unică frumuseţe, de frumuseţe dumnezeiască, nu omenească. Nimic din ceea ce este numai omenesc nu ne poate aduna într-un număr atât de mare şi, mai ales, într-un gând atât de sfânt cum ne-am adunat astăzi, în această zi sfântă a Adormirii Maicii Domnului, scumpă Bisericii noastre Ortodoxe Române. Este o mare bucurie pentru noi toţi, este bucuria recomandată de Mântuitorul Iisus Hristos apostolilor Săi când le-a spus ca să-L urmeze, să fie uniţi prin iubire şi învăţătură, „ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15,11). Ştim că, uneori, avem bucurii în familie, în viaţă, totuşi acestea sunt trecătoare. Cunoaştem, de asemenea, că întâmpinăm tristeţi, greutăţi şi necazuri dar care şi acestea trec. Însă ceea ce primim de la Dumnezeu, aceasta nu trece niciodată, pentru că bucuriile pe care Dumnezeu ni le trimite sunt valori veşnice ale credinţei noastre, sunt singurele care rămân. Toate celelalte sunt trecătoare. Dacă răsfoim istoria noastră naţională, istorie atât de zbuciumată cum n-au avut multe popoare din Europa, vom găsi că între valorile care ne-au rămas, sunt ctitoriile domnitorilor români şi sfetnicilor lor. Ei şi-au exprimat dragostea faţă de Dumnezeu, concretizată în mulţimea lăcaşurilor de cult, cu misiunea de a păstra nealterată învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos şi de a întări conştiinţa de neam a românilor greu încercaţi de-a lungul veacurilor. Ei au avut reşedinţe, au avut castele, au avut bunuri pământeşti, dar toate s-au irosit. Numai bisericile şi mănăstirile zidite de ei dăinuie ca mărturii nu numai ale credinţei lor, ci şi ale credinţei acelora pe care ei îi conduceau în vremuri atât de nestatornice ale istoriei noastre. Aici, la mănăstirea aceasta nouă, Adormirea Maicii Domnului, de la Izvorul Mureşului, mă bucur să văd, între credincioşi, preoţi şi călugări, demnitari de stat, conducătorii unor comune şi oraşe, înveşmântaţi cu tricolorul românesc nemuritor, ca şi Biserica şi credinţa noastră. Este o bucurie să ne întâlnim cu toţii, credincioşii, credincioasele şi tinerii Bisericii noastre, precum şi cu copilaşii care ne-au întâmpinat atât de frumos şi de emoţionant.

Nu multe ţări din Europa se pot bucura de asemenea momente în viaţa lor şi de astfel de valori, izvorâte din Ortodoxia şi tradiţiile neamului nostru românesc. Prin predicarea Evangheliei pe pământul românesc din Dobrogea de către Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat la apostolat, şi prin roadele predicii lui, suntem un popor creştin cunoscut în lume, sortit de 2000 de ani să-şi înscrie istoria şi cultura legate de credinţa ortodoxă şi să-şi învingă greutăţile de tot felul, rămânând statornic pe vatra sa geografică.

Înaintaşii, strămoşii şi părinţii noştri, au avut greutăţi tot atât de mari, poate şi mai mari decât noi, dar ne-au transmis, pe lângă istorie, şi curajul lor, credinţa lor, nefiind îngenuncheaţi în faţa evenimentelor trecătoare. Ei au suferit, au pătimit, au murit în închisori de-a lungul secolelor şi în cei 45 de ani de dictatură comunistă. În faţa lui Dumnezeu, fraţii mei, nici o jertfă nu rămâne zadarnică. În faţa lui Dumnezeu, toate jertfele strălucesc apoi în viaţa urmaşilor. Ne-a învrednicit Dumnezeu să fim urmaşii acelor viteji - primi descălecători de ţară, să străbatem din nou, cu jertfe de vieţi, dictatura comunistă şi alte evenimente tragice pentru românii din Bucovina şi Basarabia, care ne amintesc de Siberia şi de alte momente nefericite din viaţa Neamului nostru. Aşa încât, ei ne-au lăsat o istorie de 2000 de ani, o istorie care este ilustrată de Biserică, în credinţa şi în „legea noastră românească” cum o numeau ei foarte frumos. Capitolul acesta şi noţiunea de lege ar trebui să dea de gândit şi de meditat iniţiatorilor de legi din zilele noastre, ca să vadă noţiunea de lege cum era folosită de strămoşii noştri şi cum se votează acum legi contra moralei creştine. În Transilvania unde dinainte de 1918 erau stăpâniri străine şi de neam şi de credinţă, legea românească a învins şi îngâmfarea habsburgică, şi pe cea ţaristă din Răsărit şi poporul a rămas păstrător al legii lui Hristos.

Aflându-ne pe această culme a istoriei, a împlinirii a două mii de ani de la Naşterea Domnului, când peste patru luni vom păşi în mileniul cel de-al treilea, să dăm mărire lui Dumnezeu că, iată, sfinţim mănăstiri şi biserici noi. Mileniul care îl încheiem ne-a adus şi greutăţi multe, catastrofe, războaie şi multă păcătoşenie. Dar, iubirea lui Dumnezeu nu ne-a părăsit; Dumnezeu este cu noi. Lumina aceasta divină care ne-a încălzit şi luminat sufletele noastre astăzi, venind din lumina lui Hristos, aceasta luminează sufletele şi revarsă încredere. Ziua de astăzi, Adormirea Maicii Domnului, este o zi a noastră, o zi „naţională”, am putea spune, aşa cum înţeleg românii să o sărbătorească şi acum, să o ilustreze prin faptele lor de iubire şi bunătate, „de la vlădică până la opincă”. Deşi nu mai vedem opinci astăzi, dar acea opincă purta virtuţi mari în familie, în societate şi în lume.

Deci, vedem cu toţii că în acest an, 2000, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului ne găseşte în părţile acestea unde românii au fost jefuiţi de-a lungul secolelor. Le găsim numele lor înscrise pe morminte şi monumente, ca amintirea lor să fie mereu vie în conştiinţa noastră. Ei au numele în Cartea vieţii veşnice (Apoc. 3,5). La noua mănăstire înălţată de Prea Sfinţitul Episcop Ioan, la Făgeţel, aflăm mormântul anonimului părinte Dionisie, care a fost jertfit acolo. Dar cine mai cunoaşte numele părinţilor de la mănăstirea Bistra Mureşului, unde s-a înălţat acum acea catedrală şi unde bisericuţa de lemn mărturiseşte, până astăzi, că acolo părinţii monahi au fost arşi de vii? Aşa exemple dureroase se pot găsi şi în alte părţi din Transilvania. Aceasta a fost o Golgotă a neamului românesc, a jertfei lui, cu frumuseţile ei, cu înţelesurile ei. Dacă n-ar fi fost Golgota în viaţa Mântuitorului Hristos, jertfa Sa cea de bună voie n-ar fi adus nici Învierea, slava şi mântuirea lumii şi a noastră. De aceea, iată, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului este o sărbătoare a nădejdii şi a vieţii. M-am bucurat când am auzit la radio, astăzi, inclusă în programul slujbelor de la sfintele mănăstiri din Maramureş şi Bihor, şi mănăstirea aceasta de aici.

Această nouă mănăstire este o adevărată „scară a lui Iacov”, prin care noi, pământenii vrednici, prin iertare şi iubire, urcăm scara spre „poarta cerului” (Fac. 28,17), după cum îngerii lui Dumnezeu se suiau şi coborau în slăvile cereşti. Avem în mijlocul nostru, în aceste clipe, şi numeroşi intelectuali. Este fals ce spun glasurile rău-voitoare, că Biserica Ortodoxă este ruptă de intelectualitate; şi Mântuitorul Iisus Hristos, cu toată iubirea Lui şi cu învăţătura Sa atât de apropiat de fiecare om, nu a fost rupt de lume şi de înţelepţii lumii. Sfântul Apostol Pavel, în mijlocul Areopagului, vorbind cu filozofii din Atena care înălţaseră un altar închinat „Dumnezeului necunoscut”, le spune acestora: „Pe Cel pe care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta îl vestesc eu vouă” (F.Ap. 17,23). Ortodoxia, deci, n-are perdele, n-are obloane de închis în faţa culturii, filozofiei, gândirii, iconomiei, tehnologiei, ci ea cu toate se împacă, toate sunt folositoare, dar trebuie să aibă, în acelaşi timp, şi miezul credinţei în Dumnezeu, că toate sunt izvorâte din înţelepciunea lui Dumnezeu: talentul versificării, darul scrisului, darul cântării şi darul construcţiei, iată toate sunt de la Dumnezeu izvorâte. Şi noi îi avem în Biserica noastră pe părinţii poeţilor, scriitorilor, povestitorilor; îl avem pe mitropolitul Dosoftei al Moldovei, părintele poeţilor români, avem bucuria să citim acum lucrările lui, inspirate din adevărurile dumnezeieşti. În literatura română este la loc de cinste dialectica oratoriei, folosită în omiliile sale de mitropolitul Antim Ivireanul. Deşi ivirean, georgioan sau gruzian, Antim a devenit român aici sub domnia Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanul. Vedeţi, la noi, pe acest pământ mic, cât de minunat s-au întâlnit culturile din Răsărit şi din Apus. Tot la noi, la Buzău, a activat şi un alt mitropolit renumit, Luca Cipriotul, care a făcut faimă literaturii şi ştiinţei noastre, şi mulţi alţii pe care îi găsim în istoria noastră bisericească. Dumneavoastră care aţi venit aici de la distanţe mari, v-aţi despovărat sufletele prin spovedanie şi v-aţi împărtăşit, v-aţi cuminecat cu trupul şi sângele Domnului şi v-aţi reînnoit sufleteşte. Tot aşa şi noi, ne întoarcem acasă reînnoiţi sufleteşte de la mănăstirea Izvorul Mureşului, ca de la un adevărat izvor. Precum cerbul merge mereu la izvoarele apelor, cum cântă psalmistul David, tot aşa şi noi, creştinii, dorim să ajungem la izvoarele gândirii, ale vieţii celei adevărate, ale adevărurilor vieţii, căci numai „adevărul ne face liberi”, cum spune Mântuitorul Hristos (Ioan 8,32).

Orice jertfă îşi cere, în istorie, o răsplată, o evidenţă şi aceste noi lăcaşuri înălţate în zilele noastre, ca şi acesta din faţa dumneavoastră, reprezintă şi o cinstire a memoriei martirilor din Transilvania, care, de-a lungul secolelor, şi-au dat viaţa din dragoste pentru Hristos şi pentru Biserica Lui. Sunt lucruri bine cunoscute şi sunt atât de frumos redate de teologii noştri, între care un loc aparte îl are părintele Dumitru Stăniloae, unul din cei mai mari teologi ai Bisericii Ortodoxe în general, fiul Vlădenilor din Ţara Bârsei, care a gândit aşa de frumos şi care ne-a lăsat o învăţătură teologică remarcabilă.

Ortodoxia este deschisă tuturor, indiferent de stare socială sau de neam, este cuvântul Mântuitorului care ne spune: „Îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). Lumea nu este ceva rău în sine, lumea suntem noi, în definitiv. Este adevărat că lumea poate avea şi un înţeles negativ, din punct de vedere moral, dar lumea, în stare de creaţie a lui Dumnezeu, este iubită de El. Mântuitorul Hristos spune: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Iată din care lume facem noi parte în viaţă, iar strămoşii şi părinţii noştri au trăit şi ei tot în această lume. Biserica este în lume, cu oamenii politici, cu guvernanţii, cu toţi cei ce ajută Biserica. Vreau să vă spun că, din anul 1990 încoace, ne-am bucurat de sprijinul Autorităţilor de Stat, care au această datorie, de la Dumnezeu, să ajute credinţa, să ajute Biserica, iar Biserica se roagă pentru conducătorii statului şi pentru lume. Aşa au întocmit Sfinţii Părinţi, în Sinoadele Ecumenice, realizându-se acea simfonie între Stat şi Biserică. Slujitorii Bisericii nu fac politică de partid dar aceasta nu înseamnă că sunt indiferenţi faţă de starea societăţii, de dreptatea care trebuie să prezideze şi să străjuiască viaţa poporului. Noi, românii, am nădăjduit în această dreptate, fraţii mei. Văzând ceea ce s-a realizat în anii de când Prea Sfinţitul Ioan păstoreşte Episcopia aceasta, am scris, cu prilejul vizitei mele aici, că s-a îndeplinit această dreptate sfântă, acea dreptate a martirilor care au suferit pentru credinţă şi pentru neam. Atât în aceste părţi cât şi la noi, dincolo de munţi, de asemenea avem mărturia înaintaşilor sfinţi, a părinţilor sfinţi ai căror copii suntem. Cum să nu avem încredere în părinţii noştri? Cum să ne lăsăm biruiţi de greutăţile actuale ale sărăciei? Dar, în primul rând, noi trebuie să luăm aminte la sărăcia sufletului nostru, la sărăcia sufletelor acelora care nu respectă legile lui Dumnezeu în faptele lor şi în legile promulgate de ei. De aceea este absolut necesară o întoarcere către voia lui Dumnezeu, către cuvântul şi pilda Maicii Domnului, a Sfintei Fecioare Maria, care în faţa Arhanghelului Gavriil s-a supus cu smerenie voinţei divine de a deveni Maica Dumnezeului nostru: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1,38). O smerenie desăvârşită a arătat atunci Sfânta Fecioară Maria, încât, această taină a existenţei vieţii noastre româneşti şi creştine de două mii de ani, cu încercări, şi secole pline de zguduiri sociale, se poate explica prin urmarea pildei Maicii Sfinte de poporul român. Este un semn că Maica Domnului ascultă rugăciunile noastre şi că ea este ocrotitoarea noastră, a românilor şi a neamului omenesc în general, iar faptul că avem atâtea mănăstiri şi biserici închinate ei de domnitorii noştri, de Alexandru cel Bun, de Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu şi de mulţi alţii, arată că strămoşii noştri au păstrat o evlavie deosebită Maicii Domnului. Iată cum, aici, se împlinesc cuvintele Născătoarei de Dumnezeu: „Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile” (Lc. 1,48). Iată toate neamurile pământului acum o fericesc pe Maica Domnului, pe „cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Şi mănăstirea aceasta a închinat-o Prea Sfinţitul Ioan acestei sărbători a Maicii Domnului. Ea este nădejdea noastră şi în Transilvania şi în Moldova unde cu siguranţă credincioşii se găsesc acum, la ora Sfintei Liturghii, cu mic cu mare, mii şi mii de credincioşi cântând şi mărturisind laudele Maicii Domnului. Întreaga ţară este „grădina Maicii Domnului”, întreaga Românie. Cu siguranţă că numai prin rugăciune şi cu gândul la Dumnezeu am reuşit să avem episcopie aici. Şi acum văd cât de bun a fost Dumnezeu şi cât de puternică a fost lumina Lui, ca să insistăm pentru a avea această Episcopie, a Covasnei şi Harghitei, şi Ne-am bucurat că la instalarea P.S. Episcop Ioan, la Miercurea-Ciuc, a participat Patriarhul Apostolic al Alexandriei, Partenie. Iată că ne-a învrednicit Părintele Ceresc să ne bucurăm, astăzi, de un asemenea lăcaş deosebit, cum vedeţi aici, în faţa dumneavoastră, după cum ne-am bucurat, nu de mult, de biserica din Reghin şi de cea de la Bistra Mureşului, adevărate catedrale, precum şi de cea de la Tăşnad, din cuprinsul Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, la a cărei sfinţire, Prea Sfinţitul Episcop Iustinian a ţinut să particip.

Sunt prezenţi, aici, şi fraţi români din Florida, din America, cum este marele învăţat al nostru de acolo, părintele Irineu, apoi este prezent şi un urmaş al părintelui profesor Constantin Mătase, cu alţii din Iugoslavia, Albania, Serbia, Basarabia şi din Bucovina. Este o bucurie că îl avem aici pe Î.P.S. Mitropolit Petru al Basarabiei, pe care l-aţi auzit la Sfânta Liturghie şi care a făcut rugăciuni astăzi, potrivit hotărârii Sfântului Sinod, pentru a scăpa din închisoare Ilie Ilaşcu. Rugăciunea este mijlocul pe care îl avem noi la îndemână. Rugăciunea curată este plăcută lui Dumnezeu şi ne ajută să biruim greutăţile acestei vieţi, primind dumnezeiescul ajutor de care avem atâta nevoie: „Şi toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi” (Mt. 21,22). Tot ce s-a înălţat aici, reprezintă rodul rugăciunii curate, ca şi rodnicia acestor pământuri dăruite de Dumnezeu cu acest mare dar: ploaia, atât de necesară vieţii, care a făcut să rodească frumoasa recoltă pe care am văzut-o venind de la Carei până aici, împlinind osteneala vrednicilor de laudă locuitori ai acestor ţinuturi.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate acestea, doresc să închei acum cuvântul meu, nu înainte de a dărui Prea Sfinţitului Episcop Ioan, care astăzi n-a slujit, ci v-a dirijat pe dumneavoastră, preoţii şi coriştii de aici, un rând de veşminte arhiereşti, din stofa noastră de la Patriarhie, stofă ţesută în mănăstire de maicile de la Bucureşti, un rând de odoare bisericeşti foarte frumoase, de culoare roşie, ca simbol al suferinţei martirilor, a sângelui acestora vărsat pentru biruinţa Bisericii creştine în lume, precum şi simbol al sângelui care a curs din coasta Mântuitorul Iisus Hristos pentru răscumpărarea neamului omenesc din robia păcatului şi a morţii.

Iubite părinte Ioane, să le porţi cu bucurie şi cu plăcere; şi până acum ai purtat crucea Domnului cu demnitate şi bucurie, dar să porţi şi de acum înainte această sfântă cruce, simbolul dragostei jertfelnice care stă la temelia Bisericii noastre. Cu aceasta, încheiem cuvântul nostru cu toată dragostea, salutându-vă încă o dată pe toţi: măicuţele şi părinţii de la mănăstiri, preoţii de la parohii, mai marii oraşelor care au venit ca să ne bucure cu tricolorul nostru românesc. Vă mulţumesc, fraţilor, că aţi venit şi vă doresc succes şi sănătate. Să credem în Dumnezeu, să fim optimişti pentru că, de vreme ce avem biserici şi altare noi, ştim că Dumnezeu este alături de noi şi ne va ajuta totdeauna, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!

Izvorul Mureşului, 15 august 2000

                                                                        Teoctist,

                                                Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”

 

 

     Mănăstirea este aşezată lângă şoseaua naţională, trezind admiraţia şi stârnind curiozitatea călătorului, care este surprins să vadă dintr-o dată, un zid masiv de piatră, care aminteşte de epoca medievală şi o clopotniţă înaltă, albă şi frumoasă. Această “apariţie” într-o zonă în care sunt prea puţine biserici ortodoxe, este surprinzătoare şi îl incită să oprească şi să cerceteze mai îndeaproape.

     Chiar de la intrare îl întâmpină o troiţă maramureşeană şi o impunătoare faţadă de piatră cu o firidă de unde îl priveşte icoana în mozaic a Maicii Domnului, Ocrotitoarea Sfântului Locaş.

4    5

       Cu gândul adunat, pelerinul pătrunde prin poarta masivă de stejar, bogat ornamentată cu feronerie de epocă.
      Intrând pe sub bolta clopotniţei, parcă toată fiinţa se cutremură de frumuseţea care se dezvăluie. Nu ştii ce să priveşti mai întâi: frumuseţea peisajului, care de sub arcadă ţi se dezvăluie ca un adevărat colţ de rai, frumuseţea clădirilor ce răsar, albe şi curate sau bogăţia artistică şi tematică a picturilor care împodobesc acest mic pridvor şi îţi pare a fi cu adevărat „Tinda Raiului”.
      Privirea coboară din cerul înalt spre „cerul de pe pământ” – Sfânta Biserică, care răsare printre flori şi verdeaţă, zveltă şi curată prin albul său imaculat. Totul este armonios şi echilibrat, îţi dă senzaţie de libertate şi odihnă, privirea nu se loveşte în clădiri îngrămădite şi austere. Ele parcă sunt risipite de o mână măiastră într-un peisaj mirific, ca nişte corăbii albe ce plutesc pe o mare de verdeaţa. Se cunoaşte mâna omului gospodar prin aleile riguros trasate, pavate cu piatră cubică, străjuite de o parte şi de alta de frumoase alei cu flori, în special trandafiri. Peste tot, pe la toate ferestrele, sunt aşezate flori care te îmbie să le admiri.
      Cu sufletul plin porneşti încet pe aleea cu trandafiri spre Casa lui Dumnezeu – un edificiu tradiţional în formă de cruce, ce ne aduce aminte de perioada bizantină. Este construită în spiritul arhitecturii munteneşti a epocii de înflorire din timpul domniilor lui Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu.

 6    7 

       Sfântul locaş este pictat în întregime în tehnica frescă, în stil neobizantin, după Erminia picturii bizantine, de către pictorul Liviu Dumbravă din Gura Humorului.
     Catapeteasma bisericii este sculptată în lemn de păr sălbatic. Decoraţia ei se înscrie între sculpturile epocii brâncoveneşti şi este preluată după modelul iconostasului din paraclisul Mănăstirii Dealu. Icoanele de pe catapeteasmă sunt pictate de maici în atelierele mănăstirii.
       Sfânta Biserică adăposteşte racla cu o părticică din Sfintele Moaşte ale Sf. Ierarh Nicolae aduse de la Bari-Italia şi donate de către domnul Cristian Tabără.
      Toată fiinţa, cu trup şi suflet, pare că se desfată şi se împlineşte aici. Privirea se bucură de frumuseţea naturii, a florilor, dar şi de cea a picturilor prezente peste tot. Toate clădirile sunt împodobite în interior cu fresce foarte bogate prin tematică şi culoare, fiind peste 2.000 mp de pictură, un caz unicat în ţară şi în lume. Mintea se bucură căutând şi găsind sensurile adânci ale celor zugrăvite peste tot cu atâta „risipă” şi ingeniozitate, încât rămâi surprins de diversitatea şi bogăţia scenelor, prezentate totuşi cu rigoare, respectând regulile de aur ale iconografiei bizantine. Cu toată diversitatea lor se regăseşte o minunată unitate în toate programele iconografice executate de echipa pictorului Marcel Codrescu.
      Clopotniţa, care este şi poarta de intrare în Sfânta Mănăstire, simbolizând Poarta Raiului, este pictată cu scene care ne amintesc de dragostea de aproapele, mila de cei săraci şi primirea de străini.

8      9

     Corpul de chilii al maicilor domină prin mărimea şi forma arcelor în stil brâncovenesc, având şi un Paraclis de iarnă închinat Sf. Ioan Botezătorul. Holurile clădirii sunt pictate în tehnica frescă, fiind împodobite cu programe iconografice tematice. Scenele din foişor prezintă binecuvântarea revărsată de Dumnezeu asupra poporului român, de la geneză până la sfârşitul lumii, realizându-se o îmbinare foarte reuşită a scenelor legate de istoria laică şi cea bisericească, o tematică foarte originală şi unicat în ţara noastră.

10    11

     Tot parterul corpului de chilii este împodobit numai cu sfinţi români, în ordine cronologică, începând de la martirii primelor secole creştine, primii ierarhi, cuvioşi întemeietori de mănăstiri, apărători şi mărturisitori ai credinţei noastre străbune, nevoitori şi rugători pentru neam şi ţară şi terminând cu sfinţii care au strălucit în zilele noastre (Sf. Ioan Iacob Hozevitul).
     Casa scărilor este pictată cu scene din Vechiul Testament, preînchipuire a Celui Nou, zugrăvit la etaj. Aici este prezent un adevărat sinaxar în culori al anului bisericesc, fiind pictaţi sfinţi, precum şi martiriul unor mucenici din fiecare lună a anului bisericesc.

12     13 

     Casa duhovnicului are şi ea o tematică aparte: holul şi trapeza fiind pictate cu scene specifice şi de bine-primire a pelerinilor.

14     15

     În afara incintei mănăstirii, coborând pe aleile cu flori, spre pădure, de o parte şi de alta a drumului te întâmpină cele două case pentru pelerini, care aşteaptă să odihnească pe oricine este dornic să-şi petreacă aici câteva ore de linişte şi rugăciune.

16    17

 

 

    Mănăstirea este un aşezământ de maici cu viaţă de obşte, care se străduiesc să împletească armonios rugăciunea cu ascultarea. Viaţa mănăstirii este rânduită de Înaltpreasfinţitul Ioan, după rânduiala mănăstirilor din Oltenia şi Moldova. Obştea celor 25 de maici sub îndrumarea maicii stareţe Stavrofora Miriam Oprea şi a părintelui duhovnic Protosinghelul Emanuel Manţa, trudeşte zilnic la întreţinerea şi înfrumuseţarea Sfintei Mănăstiri. În incinta mănăstirii se găsesc atelierele de pictură, tricotaje, croitorie, sculptură şi tâmplărie, unde maicile se ostenesc cu dăruire şi migală.

     Se spune că la edificiul istoriei fiecare pune câte o cărămidă şi la Judecata Obştească nimeni nu va avea pretenţia că a ridicat singur, ci, la rândul său, fiecare a contribuit la realizarea edificiului.
     Chiar dacă mănăstirea este nou zidită şi nu este încărcată de istorie, are o contribuţie duhovnicească şi culturală. Este izvor de duhovnicie şi uşurare pentru pelerinul trecător; pentru localnici este umbra istoriei care îi acoperă şi îi marchează permanent, fiindu-le reazem că au fost şi încă mai există aceste meleaguri. Este balsamul care oblăduieşte şi leagă rănile românilor din această încercată zonă a ţării. Pentru trecători este lumina care stârneşte curiozitatea de a pătrunde în interior şi izvor de cunoştinţă duhovnicească pentru cel care doreşte să se adape. Pentru cei pasionaţi de arta religioasă, mănăstirea încântă ochiul şi sufletul prin arhitectura sa şi prin picturile murale.
     La început de mileniu mănăstirea este o candelă aprinsă în inima Ardealului şi are rolul de a ţine strânsă legătura dintre viaţa monahală şi poporul din care s-a născut.

„Oricum, omul propune şi Dumnezeu hotărăşte ce este folositor şi întru zidire”.



665548d8733e8b8f1418561331Înaltpreasfinţitul IOAN
CTITORUL SFINTEI MĂNĂSTIRI IZVORU MUREŞULUI

 

     „A vorbi despre crucea neamului românesc, a vorbi despre jertfele înaintaşilor noştri şi a nu-ţi asuma şi tu crucea şi cuiele, ai putea să rămâi doar o umbră în istoria neamului tău."(IPS Ioan)

    Oprindu-se parcă pentru o clipă timpul „din alergarea lui de veacuri", din nebuloasa zbuciumului cotidianului, grijilor zadarnice şi a depărtării de Dumnezeu răsare în viaţa noastră o lumină: un român ardelean, Ierarh şi Om al sacrificiului de sine, care prin modestie şi sacrificiu contribuie mereu la creşterea spirituală şi nu numai a acestui colţ de Românie uitată – ÎPS. Ioan, ctitorul şi bunul nostru povăţuitor.

     Născut într-un cămin binecuvântat de Dumnezeu, la data de 14 noiembrie 1951, în localitatea Pietrani, judeţul Bihor, Înaltpreasfinţitul Ioan se dovedeşte a fi un om ales şi înzestrat cu multe daruri, pe care le-a pus şi le pune în slujba Sfintei Bisericii şi a neamului românesc.
După cursul firesc al vieţii, a urmat şcoala primară şi gimnaziul în satul natal, a absolvit Liceul „Constantin Brâncuşi" din Oradea şi Facultatea de Instalaţii şi Automatizări din Bucureşti.
     Dar, la momentul hărăzit de Dumnezeu, în anul 1980, a intrat ca vieţuitor la Mănăstirea Lainici. În anul 1986 a absolvit Seminarul Teologic din Craiova, iar în anul 1990 Facultatea de Teologie din Sibiu.
     La 15 august 1990 a fost hirotonit preot şi între anii 1990-1994 a fost stareţ al Mânăstirii Lainici. Între anii 1991-1994 a urmat cursurile Institutului Biblic din Ierusalim şi a efectuat studii de doctorat - Biblice, Egiptologie şi Orientalistică.
     În anul 1994 a fost Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim, de unde a fost chemat în ţară pentru ocuparea funcţiei de episcop.
     La 12 iulie 1994, Colegiul Electoral Bisericesc a procedat la alegerea întâistătătorului nou înfiinţatei Episcopii, cu sediul la Miercurea-Ciuc, în persoana P.C. Arhimandrit Ioan Selejan, Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim şi Iordan.
     La sărbătoarea şi praznicul Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, în 20 iulie 1994, la Mânăstirea „Sf. Ilie" din Topliţa, judeţul Harghita, ctitorie a Patriarhului Miron Cristea, s-a săvârşit hirotonia întru arhiereu a Prea Sfinţiei Sale, Ioan Selejan. La 25 septembrie 1994, a avut loc la Miercurea-Ciuc instalarea primului episcop al Covasnei şi Harghitei.

1    2

     Bucuria instalării noului ierarh a adunat mii de credincioşi; mulţi dintre ei erau îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale româneşti şi purtau prapori şi cruci, simboluri ale puterii dumnezeieşti.
     Bucuria şi dragostea oamenilor a rămas aceeaşi şi astăzi, neştirbită de vreme. După anii de bogată păstorire, după ce a străbătut de multe ori întreaga eparhie, Ierarhul este primit cu aceeaşi mare iubire de păstoriţii săi, este aşteptat de fiecare dată, în orice loc ar merge, cu acelaşi freamăt de nerăbdare şi încredere.
     Toţi ştiu că Părintele Ioan Episcopul este rugătorul şi mijlocitorul lor către cele cereşti, dar şi către cele pământeşti. Ei nu au uitat primele sale cuvinte adresate celor prezenţi la Miercurea-Ciuc în binecuvântata zi de 25 septembrie 1994, pe care le-au primit ca o promisiune şi ca o binecuvântare. Erau primele vorbe rostite ca Ierarh înscăunat şi ca mare iubitor de sfinţi - versurile Sfântului Ioan Iacob Hozevitul:

„Fii pribegi ai ţării mele,
Rătăciţi printre străini,
Nu uitaţi menirea voastră
De creştini şi de români!"

     După instalarea în Scaunul Arhieresc, Prea Sfinţitul Episcop Ioan s-a găsit într-o situaţie deosebită: trebuiau vindecate rănile adânci lăsate de ocupaţia străină din anii 1940-1944 şi din anii ce au urmat (mai ales din timpul Regiunii Autonome Maghiare), trebuia redată speranţa în ajutorul neprecupeţit al lui Dumnezeu, în forţele proprii şi în forţa solidarităţii fraţilor întru credinţă şi neam.
     Centrul tuturor preocupărilor Înaltpreasfinţiei Sale a fost şi este Sf. Biserică, instituţie fundamentală pentru păstrarea identităţii românilor trăitori din cele două judeţe ale Eparhiei, factor de pace şi bună înţelegere între toţi locuitorii zonei.
     Scormonind în cenuşa istoriei şi găsind încă acel foc sacru, acei cărbuni încă arzând în vetrele şi în altarele românilor, IPS Ioan a făcut ca viaţa să se desfăşoare într-o anumită normalitate spiritualitate şi liturgică, însă cu specificul locului: familii româneşti puţine, familii pierdute la alte confesiuni, din lipsă de preoţi ortodocşi. Astfel, ajutat de experienţa din tinereţe, de pe şantierele de construcţii industriale, civile şi bisericeşti, IPS Ioan a fost arhitect sau inginer, tehnician sau economist, maistru sau chiar muncitor. Cele peste 165 de şantiere de construcţii, restaurări şi reparaţii de biserici, mânăstiri şi case parohiale, au fost „călcate" de zeci de ori. Sunt mulţi oameni care ani de zile au îndeplinit diferite rosturi publice, în cele două judeţe, şi care nu cunosc atât de bine ca Vlădicul Ioan localităţile zonei.
     În spiritul strategiei misionare a Bisericii Ortodoxe Române pe aceste meleaguri româneşti greu încercate de istorie, ca om al rugăciunii, cu o experienţă monastică dobândită de-a lungul anilor în cunoscutele mănăstiri din Oltenia şi din Ţara Sfântă, IPS Ioan a susţinut şi sprijinit şi monahismul.
     Dacă la venirea sa în Eparhia nou înfiinţată funcţionau doar Mănăstirea Sf. Ilie Topliţa, vechea ctitorie a patriarhului Miron Cristea şi Mănăstirea Doamnei – Moglăneşti, astăzi Eparhia are alte opt schituri şi mănăstiri: Mănăstirea „Sf. Nicolae", Miercurea-Ciuc, Mănăstirea Izvoru Mureşului, Mănăstirea Făgeţel, Schitul Gura Izvorului, Schitul Dumbrăvioara – în judeţul Harghita şi Mănăstirea Mărcuş, Mănăstirea Valea Mare, Mănăstirea Sita Buzăului – în judeţul Covasna.

3    4

     Între acestea toate, se remarcă în mod deosebit Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului", pentru care Inaltpresfinţia sa a fost un maestru arhitect, reuşind să valorifice într-o notă şi sinteză originală stilul tradiţional românesc al domnitorului Matei Basarab şi stilul brâncovenesc. Aceasta a devenit mănăstirea românilor de pretutindeni, din ţară şi din afara graniţelor ţării.

5     6

    IPS Ioan nu a participat numai la ridicarea zidurilor mănăstireşti, ci a « zidit » şi suflete, ajutând la formarea duhovnicească a tinerilor chemaţi la viaţa călugărească, rânduind stareţi şi duhovnici care să formeze tinerele vlăstare ale monahismului, fixând şi tipicul slujbelor bisericeşti, după mănăstirile Tismana, Polovragi şi cele din nordul Moldovei.

7     8

     Iubitor al pământului românesc, al tradiţiilor şi mai ales al spiritualităţii ortodoxe, IPS. Ioan a dovedit dar şi deschidere spre culturile altor neamuri şi disponibilitate spre înţelegere şi bună convieţuire. Este căutat de foarte mulţi oameni din eparhie şi din întreaga ţară, şi nu numai de români, toţi găsind sprijin şi ospitalitate. IPS. Ioan se bucură de o egală preţuire din partea românilor şi celorlalte etnii, oameni simpli sau intelectuali, reprezentanţi ai autorităţilor religioase sau laice, oameni de cultură şi ştiinţă.

9     10

     IPS. Ioan a fost implicat de mai multe ori, ca un „fiu al păcii", chiar şi în problemele dificile ale ţării, în situaţii de conflicte sociale. IPS Calinic al Argeşului l-a numit „Episcopul Păcii de la Cozia", când, prin intervenţia Sa s-a trecut peste o mare încleştare socială. Atunci, IPS Ioan a dovedit că Biserica cu slujitorii ei este cea care are întotdeauna soluţia cea mai bună: pacea, dragostea faţă de semeni.
     Un însemnat act de apreciere şi preţuire a întregii lucrări a Inaltpreasfinţitului Părinte Ioan, puse în slujba Sfintei Biserici şi a neamului românesc din Episcopia Covasnei şi Harghitei, în cei 15 ani de arhierie, a fost hotărârea de ridicare a Preasfinţiei Sale la rangul de Arhiepiscop pentru activitatea ierarhică pilduitoare şi slujire chiriarhală deosebită şi îndelungată a Bisericii. Hotărârea a fost luată în cadrul şedinţei de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 18-19 iunie 2009 şi pusă în fapt la data de 23 august 2009 în cadrul Sfintei Liturghii săvârşite de către PF Daniel, Patriarhul României şi 14 membrii ai Sfântului Sinod.

11     12

      În data de 28 decembrie 2014 Înalpreasfințitul Ioan a fost întronizat Mitropolit al Banatului, iar la 15 februarie 2015 a fost instalat Episcop al Covasnei și Harghitei Preasfințitul Andrei Moldovan care a fost Episcop vicar la Arhiepiscopia Sibiului.

„Iubirea de Dumnezeu este înţelepciunea slăvită şi cui voieşte El, aceluia o împarte, după chibzuinţa Sa."
Isus Sirah, (1, 13)
 

 

 

 

 

 

 

Contact

Mănăstirea “Adormirea Maicii Domnului”
Maica Stareţă Stavrofora Miriam Oprea
Nr. de telefon: 0744 - 966.950 - nu sunați pentru cazare
Localitatea: Izvoru Muresului Jud. Harghita Cod 537356
Detalii și Formular de Contact
Atelier Pictură: 0742-224.590 (sunați numai pentru cazare și comenzi icoane, croitorie și broderie)
Vă rugăm să sunați între orele: 
09.00 - 12.20 și 14.00-16.30.
Vă rugăm să nu sunați în duminici și sărbători.

Copyright © 2010-2016 Mănăstirea "Adormirea Maicii Domnului" Izvoru Mureşului.
Toate drepturile rezervate. Webmaster: Bogdan Tinca